Cronică de carte

Titlu: Peter Camenzind
Autor: Hermann Hesse
Editura: Rao Clasic
Traducere din limba germană: Graal Soft
Anul apariției: 2017
Număr pagini: 221

Începând cu judecata că Dumnezeu se regăsește cu întreaga sa creație sau cum spunea Spinoza: Deus sive Natura, romanul de debut a lui Hermann Hesse are trei mari puncte de reper: Dumnezeu, natura și omul, toate împletindu-se fin într-un triunghi existențial analizat prin ochii tânărului Peter Camenzind.

Scrisă la persoana I, povestea oferă o perspectivă unică, autosugestivă, închisă în propriul centru de sensuri. Ermetismul cărții conduce către un jurnal de confesiuni personale mai mult sau mai puțin credibile, unde singurătatea lăuntrică a artistului și izolarea reprezintă teme frecvente în scrierile autorului. Întâmplările sînt relatate concis, ordonate în cele cinci momente ale subiectului, cu mențiunea că desfășurarea acțiunii se împletește cu punctul culminant.

Camenzind este un personaj în devenire: la început prezentat drept un fiu de țăran atipic, inadaptat societății rurale, pedepsit de tată pentru nepăsarea față de muncile câmpului, pe urmă el capătă imaginea fidelă a artistului visător, sensibil, un drumeț, un singuratic:

„Munții, lacul, furtuna și soarele erau prietenii mei, îmi povesteau și mă educau și mi-au fost multă vreme mai dragi și mai cunoscuți decât orice ființă omenească (…)” (p.19).

Astfel că, putem vorbi despre un bildungsroman, al transformărilor, cu dihotomiile de bază: copilărie-maturitate, lumea satului-lumea orașului, țăranii-intelectualii. Atmosfera de dezechilibru din roman nu poate conduce decât la o răzvrătire împotriva condiției, mai precis plecarea din locul de baștină măcar pentru o vreme. Adevărata tragedie a protagonistului este revolta de a vedea cum viața de zi cu zi își cere în gura mare drepturile:

„Mă gândeam zile întregi dacă n-ar fi mai bine să-mi îngrop latina și speranțele în constrângerea posomorâtă și anevoioasă a vieții amărâte de acasă” (p.46).

Și unde altundeva să își plaseze Hesse alter-ego-ul sentimental dacă nu în iluziile orașului: în cercurile de pictori și muzicieni, în biblioteca școlii sau cârciumile Zürich-ului:

„Îmbrăcat într-un costum nou și cu un cufăr mic plin cu cărți și alte obiecte personale am sosit pregătit să cuceresc o bucată de lume și să le dovedesc cât mai curând țopârlanilor de acasă că eram croit din alt aluat decât restul Camenzindilor” (p.57).

Datorită unei călătorii în Italia, eroul nostru se identifică cu sfântul Francisc de Assisi:

„.în Umbria am fost Francisc, judecătorul lui Dumnezeu (…)” (p.106).

Aici este condus de o intuiție puternică spre împlinire sufletească dedicată întru-totul divinității. Iar Parisul i se pare orașul cu artiști vanitoși și femei răutăcioase, majoritatea având acea formă stereotipă a lui homo socialis, lipsită însă de orice profunzime.